miercuri, 20 februarie 2019

Poeții francezi despre nuferi-(les nénuphars)

   Nuferii sunt plantele cu cele mai multe semnificații în mitologie, simbolizând: forța de creație, nemurirea, sănătatea, gloria sau pacea sufletească.

Pentru egipteni nuferii erau cele mai frumoase flori. Legendele lor spun ca soarele a răsărit prima data dintr-o floare de nufăr.
Egiptenii numeau florile nufărului alb ''nenufar”(''frumoasele''). Cuvântul a intrat în limba fraceză: ”nénuphars”
 ***
Paul Eluard
Celui qui n'a jamais senti la pluie se moque des nénuphars.”
(Cel care nu a simțit ploaia niciodată râde de nuferi)



Paul Verlaine, Poemes Saturniens -Paysages Tristes”

”Et le vent berçait les nénuphars blêmes; 
Les grands nénuphars, entre des roseaux, 
Tristement luisaient sur les calmes eaux. 

(”Vântul legăna nuferii palizi;
Marii nuferi dintre trestii,
Sclipeau trist, pe apele liniștite.”)



 Leconte de Lisle ,”Poemes barbares”

”Sur les blancs nénuphars, l'oiseau ployant ses ailes, 
Buvait de son bec rose en ce bassin charmant  ”

(”Peste nuferi albi, pasărea, strângându-și aripile,
Cu ciocul său roz, bea din acest bazin încântător”)




Theophile Gautier,”Citations Emaux et Camées” (1852)

”C'est la nuit que les Elfes sortent 
Avec leur robe humide au bord, 
Et sous les nénuphars emportent 
Leur valseur de fatigue mort.”

”Este noaptea când Elfii apar
cu mantia lor umedă la mal
Și pe sub nuferi îl poartă 
Pe al lor dănțuitor mort de oboseală.”

***
Un elf este o ființă fabuloasă, aparținând mitologiei nordice, și care a supraviețuit în folclorul nord european, în legendele scandinave, germane și englezești. La origine, elfii erau niște zei minori ai naturii și ai fertilității,


duminică, 3 februarie 2019

Metamorfoza salciei- legendă nouă

Autor: 
Ovidiu Oana- pârâu
                         
                              Salcie plângătoare- tablou de Florent Max
***
                  Legenda Salciei

Demult, pe malul unui râu,
Ascunsă-n trestii tremurate,         
Fecioara goală pân` la brâu,
În ape calde și curate  
Își spală părul galben grâu.

Era mlădie și frumoasă
Toată un zâmbet și cânta
Ca ciocârlia, dar sfioasă
De taina ce în piept purta,
Ascunsă celor de acasă

Clătind cosița-n apa lină,
Gândea la tainicul iubit,
La față-i arsă, dar senină
Sub puful feței doar mijit,
Ce-n ochi îi aducea lumină.

                     Visa cum poate-o să-l dezmierde,
                     Trântit pe spate, visător,
                     De vraja ei cum se va pierde
                     Când părul desfăcut, ușor
                     Va undui ca iarba verde.

                     El o zâmbi sub apăsare,
                     Simțind cum sânu-i îl împunge
                     Și contopiți în sărutare
                     La pieptul lui cu drag s-o strânge,
                     Cu gând sfios de fată mare.

                     Ăst timp, voinicii, toți s-au dus
                     La scaldă, cum se strâng băieții,
                     Departe, hăt pe râu în sus,
                     Plecați cu roua dimineții,
                     Să se întoarcă la apus.

                                               Arar, un sunet se aude,
                                               Orb chiot de la ei răzbate.
                                               Îşi strânge-n grabă plete ude
                                               Când simte-n aer cum străbate
                                               Năluca morții prinsă-n unde.

                                               A-ncremenit la cruda veste
                                               Şi a rămas de-atunci tăcută,
                                               Doar chipu-n apă-și oglindește
                                               Și cu cosițele-o sărută
                                               Mutând tristețea în poveste.

                                               În timp, în salcie schimbată,
                                               Se-mpodobește an de an,
                                               Plângându-şi dragostea de fată
                                               Pentru pierdutul băietan
                                               Şoptind spre râu „a fost odată ...”.

13.04.2006

vineri, 1 februarie 2019

Salcia -Tradiții și legende (II)

Motto:
Era, în fiecare din noi, o salcie despletită”.
(G.M. Zamfirescu , ”Maidanul cu dragoste”)



Salcia plângătoare se regăsește în numeroase culturi(europene și orientale), în  mituri și credințe populare (legate de magie).
***
Străvechii celți foloseau un alfabet al arborilor, în care fiecărui copac i se atribuia un rol în cadrul roții anului, specific sistemului lor astrologic.
Asociațiile magice celtice ale salciei cuprind dragostea romantică, vindecarea, protecția, fertilitatea și misterioasa putere a femeii. Sub acest aspect, “luna salciei” era considerată “luna vrăjitoarelor” sau “luna echilibrului."
Druizii respectau salcia și o considerau  sacră, pentru că, în credința lor, ea era un arbore primordial, în ramurile căruia fuseseră tăinuite doua ouă stacojii, care adăposteau soarele și luna. Salcia a protejat cele două ouă până când acestea au fost clocite îndeajuns. Din această perspectivă, salcia este asociată cu “arborele vieții” sau creației. Totodată, celții considerau că viața este strâns conectată cu acest copac, deoarece credeau că ea este localizată în șira spinării, formată, conform unor legende, din trunchiul unei salcii.
***
O legendă de origine engleză (dupa unii, poloneza), pornește de la denumirea populară ”Salcia pisicii”, pentru “Salix discolor,"  (“pussywillow”). 
Potrivit povestii, pisica unui țăran adusese pe lume, într-o primăvară, o grămadă de pui,pe care nu avea cum să-i hrănească. Țăranul s-a hotărât să arunce pisoii într-un râu, dar mama-pisică a alergat la malul apei pentru a-si salva progeniturile. Nefiind, îndeajuns de puternică pentru a-i salva pe toți de la înec, a început sa se tânguie amarnic, mieunatul ei alăturându-se mieunatului puilor care se luptau cu valurile. Sălciile de pe mal auzind aceste strigăte de disperare, si-au întins crengile peste ape și i-au salvat . 
Fiecare primăvară  ne amintește de aceasta întâmplare, când ramurile fragede ale salciilor se acoperă de ”mâțișori”.
***
Povestea “salciei albastre," de sorginte chinezească,ne vorbește despre o frumoasă fată, numita Koong-shee, și iubitul ei, Chang, a căror dragoste s-a înfiripat sub ramurile unei salcii. Tatăl fetei dezaproba legătura ei cu Chang, fiindcă acesta nu era de viță nobilă, așa încât și-a trimis slujitorii să-l asasineze. Martoră la uciderea iubitului ei, Koong-shee s-a sinucis.
Legenda spune ca zeilor le-a fost milă de cei doi îndrăgostiți și le-au transformat sufletele în nemuritoare păsări ale dragostei, care colindă cerurile fără a se despărți vreodată.
***
În magie sau vrăjitorie, bagheta creată dintr-o ramură de salcie conține toate calitățile acestui arbore, la care se pot adăuga, unele caracteristici, legate de uzul ei personal. Baghetele sau nuielele din salcie sunt utilizate ori de câte ori este nevoie de o conectare cu intuiția, visurile, viziunile, sau poezia, ori când avem de a face cu o imobilizare emoțională sau un exces sentimental, sau cu sentimente negative care trebuiesc înlăturate.