Zambile - legende și simboluri

Zambila, iacintul, (Hyacinthus orientalis) este o plantă, perenă, care este originară din Orientul Mijlociu, (Turcia,  Bagdad și Alep). S-a răspândit în toată lumea. Florile sale, grupate câte 5-10 pe o tijă subțire, au cele mai diverse culori. alb, roz, albastru, violet, purpuriu, galben, portocaliu, roz piersică, roșu, violet...
Zambila cultivată s-a născut după 400 de ani  de selecție minuțioasă.
Se spune că cele mai frumoase sunt zambilele olandeze cultivate în ”orașul florilor” Haarlem.
O legendă greacă ne povestește că Hyacinthus,( care înseamnă ”piatră nestemată”, giuvaer), fiul regelui Spartei Amyclos, era un tânăr de o frumusețe rară și era protejatul zeului Apollo. Într-o zi, pe când se antrena la aruncarea discului, a fost lovit din gelozie, de Zephyrus și a murit. Îndurerat, Apollo a creat din sângele tânărului Hyacinthus o minunată floare care i-a păstrat numele.

O altă legendă vorbește despre un vas  genovez care a naufragiat, din care  a căzut o lădiță de zambile care, plutind spre coasta Țărilor de Jos  au ajuns la mal și găsind condiții prielnice s-au prins iar  plaja s-a umplut de zambile înflorite. Localnicii , încântați de  așa minune, de parfumul florilor și de culorile lor pastelate le-au strămutat și cultivat  în grădinile lor.
Florile de zambilă erau dedicate zeului Apollo, zeul soarelui și al artelor. Erau prezente în competițiile sportive și simbolizau îndrăzneala, impetuozitatea,semeția.
Zambila albastră semnifică constanța în iubire, iar cea roșie semnifică veselia.
Zambila galbenă semnifică gelozia iar zambila albă este simbolul frumuseții netănuite.

Crinii și legendele lor

Crini:

1.  Crinul regal
Este numit și”floare de basm”

2. Crinul alb

       O legendă grecească spune, că Alcmena , regina Tebei,  temându-se  de gelozia si răzbunarea Herei
l-a ascuns în niște tufari pe Hercule, al cărui tată era Zeus. Dar Athena, care cunoștea origina  divină a pruncului, a condus-o pe Hera anume la locul unde fusese ascuns  copilul. Micuțul era atât de frumos, încât i-a plăcut zeiței, care, în calitate de protectoare a tuturor nou-născuților, hotărî să-l alăpteze la sânul ei.
Hercule însă, simțind în persoana zeiței  un dușman, o mușcă de sân și ea l-a respins din brațe. Laptele divin țâșni și, vărsându-se pe cer, a format   Calea lactee.  Câteva picături, căzând pe pământ  s-au transformat  în crini. De aceea  grecii numeau crinii ”trandafirii Herei.
Crinul alb e un simbol al purității,  de aceea la greci și romani mirele și mireasa erau încununați  cu coroane din crini și spice de griu în semn de curățenie și bogăție.
***
 În mitologia germanică, Thor, zeul tunetului, era reprezentat ținând în mâna  dreaptă un fulger, iar în stânga un sceptru împodobit cu crini.
În Franța, floarea de crin este simbolul regalității.
***
3. Amaryllis 
Sunt flori originare din America de Sud. Există în variante de alb, roșu și în diferite nuanțe obținute prin încrucișare. Fac parte din familia Liliacaee.

 

4.Crinul pestriț

   
Crinul pestriț era considerat de alchimiști ca plantă de origine divină și era numit ”rădăcina de aur”. În Siberia dăinuie o credință : cel care se atinge de un asemenea crin devine puternic, îndrăzneț și viteaz, deoarece această floare a crescut din inima unui cazac căzut în luptă. De aici se trage denumirea lui siberiană-”inimă înflăcărată”.

Brândușele și o legendă

Brândușele înfloresc primăvara și toamna. În anumite zone oameni le numesc ”Ghicitori”.
Cresc pe dealuri sau pe văile munților.Sunt atât de frumoase brândușele care înfloresc toamna, în septembrie-octombrie, pe Valea Jepilor ! O legendă spune că brândușa de primăvară și brândușa de toamnă  au fost două drăgălașe surori gemene, pe care o mamă vitregă le-a alungat în frig, în două anotimpuri diferite, ca să nu se mai întâlnească niciodată. Pentru a le alina suferința Dumnezeu le-a prefăcut în flori.
Brândușele de primăvară înfloresc în mai multe culori: alb, galben intens, mov șatirat. Brândușele de toamnă sunt de culoare mov, mai intens sau mai deschis.

Brândușe de pe Valea Jepilor
(Foto: Adrian Sâmbotin)

Baladă pentru o sânziană

Autor: Boris Ioachim

Sânziană, sânziană,
Floare eşti sau buruiană?
Buruiana dorului
Sau floarea norocului.

Buruiană de iubit
Sau floare de lecuit
Vise limpezi de fecioare
Ce mai cred în ursitoare?

Ce cred că-n vraja iubirii
Stă secretul nemuririi.
Şi parfumul tău aparte
Le ţine de rău departe.

Te culeg fecioare-n noapte,
Cu chicote şi cu şoapte
Despre un frumos ursit
Despre-un mult visat iubit.

Şi le stinge, dintr-o dat’
Şi aleanuri şi oftat.
Şi-mpletindu-te-n coroană
Sânziană, sânziană,

Pe creştete te aşează –
Chipul li se luminează,
Preschimbându-le-n prinţese,
Dacă nu chiar în crăiese


Nopţi, ah, nopţi de sânziene,
Cum îmi picură din gene,
Rouă rece şi amară –
Căci îmi amintesc de-o vară


Când sub stele mai visam
La al dragostei balsam
Şi sub vraja stelelor
Mă simţeam nemuritor.

                                   …Sânziană, sânziană -
                                   Floare eşti şi buruiană
                                   Buruiana dorului
                                   Şi floarea norocului…

Macii

Autor: Magda Isanos

                                    Ardeau ca nişte facle vii,
                                    în vârf de firave tulpini.
                                    Îşi înălţau râzând zglobii
                                    obrazul roşu dintre spini.

                                    I-am adunat cu mâini avare,
                                    am rătăcit în seara blândă,
                                    umplându-mi braţele de floare
                                    învăpăiată şi plăpândă.

                                    Şi m-am întors într-un târziu,
                                    departe cîmpul rămânea,
                                    atât de singur şi pustiu
                                    în urma mea.

                                   Dar când acasă-am încercat
                                   să-i strâng într-un aprins buchet,
                                   toţi macii mei s-au scuturat
                                   ca nişte lacrimi pe parchet.

Bujorul-legende și simboluri

 

Denumirea științifică al bujorului, Paeonia lactiflora, provine din numele Paeon, o divinitate a vindecarii.
Paeon, elev al lui Asclepius, zeul medicinii și al vindecării, fusese învățat de zeița Leto (mama lui Apollo și zeitate a fertlității) cum sa găsească pe muntele Olympus (Olimp) o rădăcina magică care avea darul de a alina durerile femeilor la naștere. Acest lucru a provocat invidia lui Asclepius, și dorința lui de a-și ucide învățăcelul. Pentru a-l salva din mâinile lui Asclepius, Zeus l-a transformat pe Paeon într-o floare de bujor. În antichitate, semințele de bujor erau folosite frecvent de femeile aflate în pragul nașterii.
Utilizat pentru a vindeca rănile lui Marte și Pluto, bujorul era inzestrat cu puteri majore datorate înfloririi lui in noptile cu lună plină. Pentru a folosi puterile vindecatoare ale acestei flori, se spunea ca rădăcinile trebuie culese numai în timpul nopții. Dacă cineva deranja bujorii la lumina zilei, ciocănitorile își făceau apariția și scoteau ochii nefericitului culegător.

În China unde cultura bujorului are o vechime de mai mult de  de o mie de ani, aciasta floare este omagiata  ca simbol al longevității.
Numit în chinezește “Sho-yo” (“plantă medicinală”), el reprezenta familia regală din China și era considerat o floare a prosperității și un simbol al frumuseții și bogăției.
Într-o legendă chinezească se povestește despre bujorul din templului lui Sorim din NakYang.
Regina Mu, în toiul unei petreceri care avea loc în orasul Jang-Ahn, a vrut să își demonstreze autoritatea supremă și le-a poruncit tuturor florilor să înflorească în același timp, pentru a o face fericită.Toate florile i s-au supus, cu exceptia bujorului. Infuriată, regina l-a exilat în provincie, în localitatea NakYang. Atunci când a ajuns in locul exilului, bujorul a catadicsit să inflorească. Mânia reginei Mu a sporit, ea poruncind să i se dea foc bujorului, însă acesta chiar și după ce a ars, a continuat să înflorească.
Din aceasta legendă provine simbolul bujorului ca floare a loialității.
A patra lună din calendarul chinezesc este numită ”Luna bujorului”.

În Japonia bujorul este un simbol al prosperității. În trecut numai familiile cu adevărat bogate permițându-și să-l  aibă în gradină. Aici bujorul este floarea lunii iunie.

În România,  tradiționala “Sărbătoare a bujorului” are loc în fiecare an, la jumătatea lunii mai,  în localități precum Gura Raului (Sibiu), Comana (Giurgiu), Radomirești (Olt, Plenita (Dolj), Saru Dornei (Suceava),  Rediu (Galați) .
In vechime, bujorii erau folosiți pentru tratarea unor afecțiuni, precum dureri de dinti  dureri de cap sau anchiloze. Se spunea că aceste flori ar putea oferi protecție împotriva unor posesiuni demonice sau a deochiului, ele fiind amplasate de-a lungul drumului către ușa de intrare a caselor.

                                                       ***
În folclor, bujorul era legat de lună pentru că se credea că fusese creat de zeița Lunii, pentru a-i reflecta pe timpul nopții razele.
În Evul Mediu, “lunaticii” erau tratați prin acoperirea corpului lor cu frunze și petale de bujor. Totodată, se credea că semințele de bujor puse sub pernă puteau împiedica apariția coșmarurilor.
Se mai spune că bujorul are calități de stimulare a vieții sexuale. Florile de bujor dintr-o vază sau chiar un tablou cu bujori așezat în dormitor creează un efect benefic în plan erotic.

Bujorul este floarea emblematică a statului american Indiana.

Bujorul ...într-o legendă.(I)

Bujor era fiul unui împărat bătrân şi tare paşnic. Aflându-se pe patul morții bunul împărat îi zise feciorului:
- Dragul tatii, eu n-am duşmani, după cum bine ştii. Războaie cu vecinii n-am purtat. Am însă un mare necaz, Bujor. Cunoşti şi tu povestea …
- Da, tată! răspunse fiul cu o mare durere în suflet. Toată lumea ştie despre lacul blestemat din codrul de brazi, acolo unde trăiesc stafiile şi ielele amăgitoare. Ielele cele spurcate, care-i prefac pe oameni în măgari şi în viţei, schimonosindu-i.
Ochii împăratului luceau de spaimă.
- Să nu te duci niciodată acolo, Bujor. Niciodată să nu te duci la lacul ielelor!

Împăratul căzu pe pernă, fără suflare. Bujor îi închise pleoapele şi-l jeli îndelung. Acum el era stăpânul împărăţiei. Avea buzduganul în mână şi coroana de aur pe cap.
După câţiva ani, când promisiunile se uită, noul împărat Bujor umbla prin târguri şi prin sate. Tocmai trecea pe lângă pădurea adâncă, în mijlocul căreia se afla lacul cel blestemat. Era noapte şi luna lumina feeric împrejurimile. Deodată, pe Bujor începu să-l fure somnul. Cântau privighetorile, dar şi ielele vrăjite care apăreau goale şi ademenitoare la marginea poienii.
- Doamne, oştenii mei s-au tolănit pe iarbă şi-au adormit. Şi caii s-au culcat, iar zânele frumoase şi zâmbitoare mă poftesc în pădure …

Bujor mergea vrăjit după iele şi stafii, până într-o dumbravă fermecată. Ielele albe jucau în jurul tânărului împărat care se ruşinase de goliciunea ielelor şi obrazul i se înroşise ca focul.
- Să- l prefacem în viţel! râse o zână.
- Ba să-l facem în gândac! hohoti răutăcioasă alta.
- Broscoi i-ar sta mai bine, hihi! mai zise una înaltă.
***
 Mama ielelor, tot aşa de atrăgătoare ca şi fiicele sale, purta pe cap o coroană sclipitoare, bătută în pietre preţioase. Ea zise:
- Nu, nu! Pentru că dumnealui, fiul de împărat s-a înroşit la faţă, poruncesc să se prefacă imediat în floare. Floare roşie. Aşa să rămâie!
Într-o clipă, trupul lui Bujor intră într-un vârtej şi se transformă într-o floare roşie ca jarul, destul de mare şi bătută ca un pămătuf. Apoi, ielele au dispărut în lacul blestemat. Mai apoi, oamenii au numit floarea cea roşie bujor.
Bujor a rămas până astăzi, după numele lui Bujor, fiul împăratului, care fusese vrajit de zânele cele rele, ca să se transforme în floare .Floarea de bujor.

Rondelul cascadelor de roze

Autor: Al.Macedonski

                        Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,
                        Se surpă rozele grămadă,
                        Sau întocmesc câte-o cascadă
                        Pe vreo alee mai retrasă.

                        Parfumul lor purtat în stradă,
                        Întinde-a lui subţire plasă...
                        Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,
                        Se surpă rozele grămadă.

                        De-oricâte stavili nu le pasă:
                        Sunt un torent, sunt o cascadă,
                        Ce-n voia soarelui se lasă,
                        Dar ce, de cum sfârşesc să cadă,

                        Reurcă-n pomi, zâmbesc pe casă.

Floare de crin

Autor:Gabriela-Gențiana Groza
Volumul ”Lampioanele vii (2009)

                                   Pe ramul vremii când ai răsărit
                                   Zadarnic te-ai voit neînsemnată,
                                   Miresme ca de rai s-au răspândit
                                   Din taina firii tale-nveşmântată.

                                   Aduni în cupă roua de pe cer
                                   În candelă frumos mirositoare
                                   Şi se topeşte gândul efemer
                                   În zori de zi, de doru-ţi, dragă floare.

                                   În straiul pur ghicesc podoabe noi,
                                   Dai gâzelor tain în miez de zi,
                                   Când stau pe sânul tău şi cântă-apoi
                                   Sfioase lieduri mugurilor vii.

                                   Pe ramul vremii iar ai înflorit
                                   Şi ţi-ai deschis corola ne-ntinată,
                                   Miresme ca de rai, fără sfârşit,
                                   S-au răspândit din mantia-ţi curată.

                                   Iar de pe ram de ai plecat, am strâns
                                   Duios, şirag de mici mărgăritare,
                                   E bucuria-nghiocată-n plâns
                                   C-apari şi-n primăvara următoare.

Legenda liliacului

Motto:
”Veniți, privighetoarea cântă
Și liliacul e-nflorit”
 (Al. Macedonski)

Patria liliacului este Persia. Această floare are o legendă plină de poezie.

Odată, prin aprilie, când pământul aștepta cu nerăbdare darurile cerești, Flora, zeița florilor și a tinereții, s-a dus să-l deștepte pe Soare, ca să poată vedea mai curând veșmântul fermecat al copacilor, să audă cântecul păsărilor, să se cufunde în marea de flori parfumate. Auzind chemarea Florei , soarele, în tovărășia zeiței Iris, frumoasa sa soție, a coborât pe pământ.

Amestecând razele multicolore ale curcubeului cu cele aurii ale soarelui, zeița florilor și a tinereții a început să stropească cu acest amestec pășunile, câmpiile, copacii. Oriunde cădeau asemenea stropi, pe loc apăreau clopoței albaștri, steluțe bătând în roz, felinare purpurii, umbreluțe aurii. Când a ajuns pe tărâmurile de nord ale pământului, a văzut cum culorile curcubeului se terminaseră. Îi rămăsese doar un pic de liliachiu.

Atunci, Flora a început să stropească pământul cu această culoare. Pe locurile în care cădeau stropii, apăreau florile de liliac. Iată de ce, liliacul nu înflorește, nicăieri, atât de abundent ca în țările nordice.